România, ţară de păcat

Personal, nu îmi place la circ. Nu îmi plac nici circurile politice, nici cele cu ţigani şi cu atât mai puţin cele cu români, oameni de afaceri, avocaţi, poliţişti şi directori burtoşi care te-ar scuipa în faţă. Nu am afinităţi politice, deci nu am nimic personal cu “portocaliii” lui Băsescu, cum nu am nimic nici cu ceilalţi. Cu un mic amendament, vorba unui prieten, Tiberiu Kiss: “Totul până la familie”.

Aşa că, deşi pamfletul de mai jos e unul anti-Blonda Udrea, revin şi spun: nu am nimic cu nimeni din politică, indiferent cât de mare şi corupt e partidul din care face parte. Ideea e că mi-a plăcut partea cu “enjoy our children”. Băieţii ăştia recunosc că la noi încă pedofilia şi traficul de copii sunt în floare. Şi vor creşte şi mai mari, prin ianuarie, imediat după sfintele alegeri profane.  Pace.

 

Să trăiţi scurt dar frumos, să fiţi buni unii cu alţii. În urmă rămân doar amintirile.

Să vine PRESA! Lu’ dom’ deputat Horică îi e rău!

Presa. Nişte jigodii, animale, şpăgari, tonomate, şantajişti…o menajerie. Politicienii cu fâţ se pişă pe ziaristul de bun-simţ când acesta le cere o părere. Mai ales pe ziariştii locali, că ăştia nu aduce audienţă. Dar, în campanie electorală sau când sunt strânşi de momiţe, toţi politicienii îşi amintesc că au cel puţin un număr de ziarist în telefonul mobil. “Alo, bă ziaristu, hai repede că mă saltă ăştia!” Şi ăsta nu e apelul unui amărăştean ci al unui mare deputat de Timiş, care ne reprezintă în Parlament, după ce toţi i-am dat binecuvântarea, prin redistribuire.

Horia Cristian. Ce nume! Ce om! Când era director la Casa de Aisgurări de Sănătate, urla la ziarişti şi la farmacişti ca la vitele din propriul grajd, ori îi confunda cu tanti Mimi, femeia de serviciu. Iar de vorbit, vorbea doar de la înălţimea funcţiei şi pregătirii sale, înalte cât zgărie-norii din New York. Spre satisfacţia personală, acest Mesia al drepturilor medicilor care ţine lecţii de morală prin spitalele timişorene (a se citi eludarea legii şi legalizarea şpăgii şi a licitaţiilor trucate din spitalele de stat, fapte de care nu e străin) s-a întâlnit duminică cu vajnicii poliţişti comunitari timişoreni. Nu că i-aş iubi în mod special pe aceştia din urmă, despre ale căror abuzuri şi lipsă de pregătire şi necunoaşterea legii am mai scris.

http://mirceaopris.wordpress.com/2009/04/03/am-avut-gura-spurcatava-dau-locul-de-parcare-si-pe-cel-de-veci/

http://mirceaopris.wordpress.com/2009/04/02/domnu-comisar-sef-va-dau-locul-meu-de-parcare/

http://www.jurnalul.ro/stire-observator/consilier-local-atacat-cu-spray-lacrimogen-503267.html

Dar pentru modul absolut legal şi firesc în care au acţionat, de data aceasta, cu domnul deputat, nu pot să nu îi felicit, strict pe cei doi agenţi implicaţi cât şi pe purtătoarea de cuvânt a comunitarilor, care au făcut o mică demonstraţie de aplicare corectă a legii. Domnului Spătaru, auguri şi atât!

Îmi permit să reproduc episodul, cu copy-paste de la colegii de la Timiş Expres , adică tion.ro.

Un deputat era să fie „săltat” de comunitari în centrul Timişoarei

Deputatul PNL de Timiş Horia Cristian susţine că era să fie ridicat de poliţiştii comunitari din Timişoara şi a fost ameninţat că va fi dus cu duba la secţie, deoarece participa, duminică, la o acţiune de distribuire de pliante în centrul oraşului.

Cristian susţine că se afla în centrul Timişoarei pentru a distribui pliante prin care încearcă să îi sensibilizeze pe trecători să doneze o carte, când a fost abordat de doi poliţişti comunitari.

„Am încercat să ne continuăm acţiunea „Donează o carte”, acţiunea noastră veche, prin care am strâns deja 2.000 de volume, şi le-am donat. Încercam să distribuim fluturaşi cu această acţiune, Poliţia Comunitară ne-a acostat şi ne-a spus că nu avem autorizaţie pentru această acţiune”, a spus parlamentarul.

Deputatul de Timiş susţine însă că avea dreptul de a distribui aceste pliante chiar şi fără autorizaţie, deoarece a început campania electorală şi există o Hotărâre de Guvern care îi dă dreptul de a distribui fluturaşi electorali chiar şi fără autorizaţie. Dacă înainte de campanie această acţiune era o simplă acţiune de donare de cărţi, acum, că a început campania, este una electorală, spune Cristian.

Agenţii comunitari nu fost sensibilizaţi de explicaţiile deputatului şi, pentru că Horia Cristian nu avea buletinul la el, au decis să îl ducă la secţie cu maşina poliţiei pentru a-l identifica. „Eu le-am spus că există o Hotărâre de Guvern care spune că a început campania electorală şi pot să distribui materiale. Dânşii au insistat că acţiunea este ilegală şi au dorit să mă legitimeze. Din păcate, n-am actele la mine. Şi atunci, dânşii au fost hotărâţi să mă ridice cu maşina Poliţiei Comunitare să mă ducă la sediu pentru identificare”, a mai povestit Horia Cristian.

Poliţiştii se pare că s-au speriat de faptul că deputatul anunţase presa.

„Şi, în momentul în care au constatat că eu nu renunţ şi nu cedez la presiunile lor şi am continuat să distribui materiale în faţa lor şi că vine presa, au dat nişte telefoane şi au plecat”, a mai spus Cristian.

Deputatul susţine că, înainte de acest incident, a mai fost oprit în Piaţa Libertăţii de alţi doi agenţi comunitari, care au fost însă mai „concilianţi”.

„S-a întâmplat ca în romanul lui Orwell. Mai un pic şi o să fie interzis să mai citim cărţi, darămite să le mai cumpărăm sau să le donăm”, a concluzionat Cristian.

Deputatul avea nevoie de avizul Comisiei de ordine publică

Potrivit purtătoarei de cuvânt a Poliţiei Comunitare Timişoara, Daniela Seracin, deputatul avea nevoie de avizul autorităţilor locale pentru a împărţi pliante în centrul urbei, după cum prevede o hotărâre de consiliu local: „Conform Legii electorale, reprezentanţii partidelor au dreptul să facă publicitate electorală fără aviz în această perioadă dacă fac campanie pentru unul dintre candidaţi. În acest caz, este vorba de o altă acţiune, era nevoie de avizul Comisiei de ordine publică. Era un grup mare, agenţii aveau tot dreptul să facă verificări. Agenţii au încercat să aplaneze conflictul izbucnit şi i-au dat un avertisment domnului deputat”, a precizat Seracin.

 

De aici, revin şi comentez, precum deontologii, noua aventură a redistribuitului deputat Horică Cristian. Adică, domnia sa distribuia fluturaşi în Piaţa Operei. Tuns zero, după moda Popa Şapcă, parlamentarul făcea un act umanitar şi de cultură, adică împărţea fluturaşi pentru o campanie de donare de carte. Când l-a săltat potera comunitară, nu mai erau fluturaşi de donaţii, ci fluturaşi electorali. Deci, Don Cristian tot Pinocchio a rămas. Dată la întors, treaba nu a ţinut. Fără acte şi fără legitimaţia de deputat, omul a ajuns , firesc, la secţie.  Avea la el telefonul mobil, dar fiind prins “cu pantalonii în vine” pe cine era să mai sune, mai ales că toţi şefii, de la poliţie la salubritate, au chefuit când Horică a luat calea Bucureştilor.  Şi atunci, magic moment, a încercat un tuşeu: “să vină presa, să fie circ, că aşa mai apărem şi noi mocca la tembelizor, în campanie electorală. Şi aşa bani pentru campanie canci, deci un incident pică la fix”.  Contribui şi eu personal la propagarea mesajului cristiano-penelist pe blogul meu de mic litraj, dar asta din prietenie cu cei câţiva liberali adevăraţi din filiala Timiş. Trebuia să mă fi sunat şi pe mine domnul deputat, dacă era în pericol. Dar nu mă iubeşte şi ştie de ce.

Pentru că am scris despre şmenurile pe care le-a făcut cu profesorul Ionac la Spitalul Judeţean pe când erau directori acolo şi făceau afaceri din banii Sănătăţii ca şi pe propria lor plantaţie, dar şi pentru ruşinea şpăgii pe care  a cerut-o Don Horică unor medici de bine care au făcut o clinică privată înspre fundul curţii rezidenţiale, clinică pe care el se jura că nu o vom vedea construită.  Amintirile le găsiţi aici, despre Clinca din fundu’ curţii  http://www.jurnalul.ro/stire-observator/santaj-medical-cu-iz-politic-clinica-din-fundu-curtii-139451.html

Nu am acte şi nici legitimaţia de parlamentar. Gimini, să sun presa?

Aşa că, Don Horică, eu zic să vă luaţi o imprimantă color şi să vă trageţi o legitimaţie de şmecher, că altfel cine ştie cu cine vă mai confundă comunitarii. Şi, Doamne fereşte, se poate întâmpla prin Bucureşti, unde băieţii ăia de la intrarea în Parlament nu ştiu multe şi poate vă dau şi vreo amendă. Dacă e prea mare, se vor găsi şi bani, presupun. Apropos, apartamentul ăla din centrul Timişoarei care e al mam…pardon…al….pardon…Dvs, aţi reuşit să îl vindeţi, că din declaraţia de avere nu m-am prea lămurit.

 

Medicina, cu mâinile curate…

Certamente, de 20 de ani încoace, 3 meserii dovedesc cu prisosinţă că noţiunea de CASTĂ e cât se poate de actuală şi înseamnă, mai mult decât în DEX, un grup de oameni cu interese comune, care primează peste interesul şi binele general şi care, în numele propriei bunăstări poate trece peste orice şi prin oricine. Magistraţii, notarii şi medicii sunt cei care, ori de câte ori s-a scris despre părţile obscure sau neortodoxe din practica lor, au sărit ca arşi, au uitat de orice animozităţi personale şi s-au unit precum un stol de corbi împotriva celor care le-au arătat adevărata faţă. Sigur, nu generalizez şi îmi cer anticipat scuze faţă de medicii, notarii şi magistraţii care îşi fac cu onestitate meseria. Sunt sceptic şi poate naiv, dar vreau să cred că mai există şi oameni cinstiţi, cu bune intenţii şi profesionişti desăvârşiţi în aceste profesii.

Pe data de 17 septembrie 2009, subsemnatul mi-am permis să scriu un articol despre o mică parte, probabil cea mai cunoscută, din ilegalităţile, şpăgile, abuzurile şi traficul de influenţă care se practică la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara. Evident, mi-am atras şi îmi asum înjurăturile şi oprobiul unei părţi a medicilor şi a servitorilor acestora. Am râs cu lacrimi şi anticipaţie la comentariile care mă făceau şpăgar, anti-pedelist, anti-Drăgulescean, neprofesionist, scrise cu ardoare şi combativitate de lăudacii sistemului de doi bani de la universitatea respectivă. Aici am o confesiune de făcut: nu am nimic personal cu profesorul Iosif Ştefan Drăgulescu şi nici cu mulţimea de prieteni potenţi şi influenţi pe care îi are la Timişoara, Bucureşti şi în cosmopolite capitale europene. Nu mă tem de repercursiunile şoptite la ureche, pe telefon, pe forumul ziarului sau pe acest blog. M-am săturat de papagalii care se ascund sub pseudonime, de târfe masculine şi feminine cu gene false şi pedigree fabricat în garajul din spatele blocului sau în poziţia Lewinski, sub biroul domnului Drăgulescu sau al altor distinşi profesori şi profesoare de la UMF ori aiurea.

Ce m-a suprins plăcut a fost reacţia zecilor de cititori- comentatori pe site-ul Jurnalului Naţional care, la rândul lor, mărturiseau ce au păţit la UMF Timişoara dar şi ce alte ilegalităţi se comit zilnic la alte universităţi din ţară. Cu riscul unui mesaj “a la Chavez” cred cu tărie că ar trebui înfiinţată o “poliţie a învăţământului” (una adevărată, nu de mucava) şi că toţi profesorii care cer şi iau şpagă precum şi studenţii care dau şi toţi paraziţii sistemului de învăţământ ar trebui mânjiţi cu creta şi plimbaţi goi-goluţi prin faţa universităţilor, a liceelor, a şcolilor şi a grădiniţelor.

Să lămurim cazul de la UMF Timişoara, asta pentru toţi cei care au avut deliciul să mă înjure şi calomnieze la liber prin comentariile lor, comandate de şefii univeristăţii sau făcute din spiritul de lacheu cu care îşi apără posturile călduţe, cumpărate la Medicină. E dreptul lor democratic pe care îl respect, chiar dacă nu au dovezi pentru cele afirmate despre mine. Dacă au dovezi, îmi ridic respectuos jobenul în faţa lor. Aştept ziua aceea. Nu am scris încă despre zecile de copii şi nepoţi de profesori universitari şi doctori de la UMF care ocupă funcţii de asistenţi, şefi de lucrări, şefi de catedre etc. la UMF şi prin clinicile timişorene. Nu am scris nici despre toate furturile şi licitaţiile trucate în ceea ce priveşte construcţia noii clădiri a Facultăţii de Farmacie. Şi câte altele. Nu doar la UMF.

Nu pot însă să nu spun aici un episod pe care nu l-am publicat în articolul de presă din Jurnalul Naţional. E din aceeaşi serie a potlogăriilor, răspund pentru ceea ce scriu şi am dovezi pentru ceea ce afirm. Episod petrecut la începutul lungii veri fierbinţi care s-a încheiat. Astfel, la UMF Timişoara exista un domn, Dragoş pe numele său mic, angajat al universităţii, care se ocupa de partea de IT şi de mentenanţa paginii de internet a universităţii. Acest domn a strâns de la studenţii români şi străini nu mai puţin de 18 000 de euro, pentru a le “rezolva” un anume examen. Domnul Dragoş a dat cash-ul direct doamnei Ardelean, nimeni alta decât secretara rectorului Iosif  Ştefan Drăgulescu. Ca o ironie, doamna secretară a plecat în concediu de odihnă tocmai în Cipru şi a uitat, înainte de plecare, să “rezolve” examenul şi să dea profesorului în cauză lista cu cotizanţii care îşi asiguraseră promovarea examenului.  Lăsaţi baltă şi în lipsa doamnei secretare, studenţii nervoşi şi păcăliţi au sechestrat-o pe nevasta domnului Dragoş, cel care le-a luat banii. Scandalul a fost ţinut în cel mai mare secret şi stins “din faşă” de însuşi rectorul Drăgulescu, care nu voia să audă de presă sau plângeri la poliţie, motiv pentru care Drăgulescu a făcut rost rapid de cei 18 000 şi i-a returnat studenţilor. Vă las pe Dvs. dragi cititori, să deduceţi prin cine le-a înapoiat banii, că doar nu era să returneze ditamai rectorul în persoană şpaga fiecărui amărât de student. Pentru devotamentul său, Drăgulescu a vrut să îl recompenseze pe misteriosul IT-ist Dragoş cu un job de cadru didactic la catedra de balneo-fizioterapie. Însă acesta nu a fost primit acolo, tocmai din cauza “competenţei”, omul fiind un student repetent, lucru verificabil în foaia sa matricolă.

Denunţul real al studentei indiene Kaushal Shruti, subiect de scandal diplomatic

Aşadar, cine comenta pe site la Jurnalul Naţional că Opriş, Jurnalul sau conducerea ziarului duc o campanie anti-PDL, partid al cărui deputat este directorul-rector Iosif Ştefan Drăgulescu, a mâncat mult rahat. Motivul e simplu. Domnul Drăgulescu este un traseist politic notoriu, trecând prin PNŢ-CD, PC şi acum PDL. Clar nu este un om cu convingeri politice şi cu o cultură politică, ci doar unul dintre sutele de oportunişti aspiranţi care se învârt prin cloaca politicii după cum le dictează interesele personale şi ale şefilor.

Despre UMF, despre alte universităţi timişorene, despre spitale, doctori, magistraţi şi notari corupţi voi scrie în continuare. Şi asta pentru că în mâna lor stau destinele a milioane de români, adică noi, “puleţii” de rând, ale căror vieţi şi familii stau la discreţia bisturielor, a judecăţii strâmbe sau corupte, a falsurilor notariale. Şi încă ceva:  nu îi voi uita nici pe avocaţi. Pe unii dintre ei, pentru care am o dedicaţie specială.

PS

Filmuleţul Academiei Caţavencu făcut la clinica de cardiologie este doar începutul. Indiferent ce dovadă şi pe care ziarist ar încerca să discrediteze onor doctorii, managerii de spitale şi colegiile medicilor, aceste spălătorii de imoralitate, un “Nufărul” al medicilor incompetenţi şi corupţi. Tuturor le recomand, respectuos,  să citească istoria Mafiei siciliene şi să înveţe câte ceva despre Codul Onoarei, pentru că cel al tăcerii a fost spart demult. Domnului Dinu Barbu, prieten al lui “Ţuchi” Drăgulescu, care scria în publicaţia sa de pe net că nu am dovezi vreau să îi spun doar două lucruri:

1 – am vreo 30 sau 40 de declaraţii de la studenţi şi absolvenţi ai UMF Timişoara, plus multe alte acte şi înregistrări veridice şi mai mult decât adevărate

2 – Domnule Barbu, frumoase articolele pe Vip in Banat. Şi mai ales bine documentate. Ave, Dinu, morituri te salutant!

Mişcare de rezistenţă sau mişcare browniană, nu mă opresc, nici de data aceasta.

…2

…1

Argentina

De ce îmi place să fiu ziarist naiv…

1. Toată lumea te consideră şpăgar, tonomat, pupincurist şi marionetă. Şi te urăsc din tot sufletul şi dacă le faci bine şi dacă le faci rău. Dacă eu scriu la gazetă că Vasile fură, duşmanul lui de moarte, Ion, mă acuză fără drept de apel că sunt prieten cu Vasile şi am primit de la ăsta damigeana cu zaibăr şi cartuşul de Kent.

2. Indiferent ce scrii, cineva este deranjat. Oameni care fură sau se judecă de ani de zile, o fac pe furiş şi în tăcere şi se ascund de propriile fapte ca nişte curve. Dacă îi pui la gazetă începe filmul: fiecare e vedetă, face isterii, te dă în judecată, vrea drept la replică. Tupeul are dimensiuni cosmice: prins pe faţă cu mâţa în sac, “inculpatul” se jură pe crucea de la oglinda retrovizoare şi pe copiii pe care nu îi are că e cel mai inocent om de pe lumea asta. Pe la spate însă, face rost de numărul tău privat de telefon, te sună, te ameninţă, te ia cu frumosul, de ademeneşte cu “darul” ca pe o mireasă dezvirginată în noaptea nunţii.

Toate căcaturile astea îmi fac scârbă dar mă şi amuză în asemenea hal încât, oricât de naşpa ar fi meseria de ziarist, nu pot să nu o iubesc şi mi-aş dori sincer ca vremurile bune în care presa dădea în cap fiecărui mârlan care face afaceri sub fustele amantei, a mătuşii, a mamei sau a nevestei, să se întoarcă.

Eu, Demonul, (în dreapta), încă ziarist, de vorbă cu nişte personaje pozitive dintr-o poveste pentru copiii inteligenţi.

Iată  nişte întâmplări de vis, petrecute în viaţa mea de ziarist provincial, în ultima săptămână, pe care vi le împărtăşesc. Cine nu e curios, să nu citească, iar cine citeşte să îşi spună părerea pe faţă, căci eu nu cenzurez comentariile. Parol!

1. Un avocat tânăr şi plin de elan a descoperit roata: cum să mă mânjească mai vârtos decât să ceară unor potenţiali clienţi de ai săi…bani în numele meu. Omul m-a văzut de  două ori în viaţa lui, preţ de 15 minute. Avocatul timişorean, evident fost om al legii, pe care l-am plătit şi eu şi voi din salariu ani de zile ca poliţitst, a cerut unor oameni strânşi cu uşa de probleme (şi culmea nevinovaţi) o sumă în euro. N-are importanţă suma, în acest context. Bineînţeles, banii i-a cerut ca să “îl plătească pe ziarist”. Ghinion, oamenii mi-au spus despre mizerie şi acum, la două luni după ce a ticluit găinăria,  mă delectez cu o înregistrare audio în care povesteşte cum mi-a dat el mie şpaga. Îl sună un amic comun, în faţa căruia se jură nu numai că mă respectă şi mă simpatizează dar că totul este o invenţie, el, îngerul-avocat, neprimind nici un leu pentru munca lui. Domnu’ avocat Andrei, mă jigniţi şi mă subestimaţi, iar asta dăunează grav carierei şi imaginii. Celui care minte, evident.

2. Un ţigan din Lugoj, despre ale cărui afaceri şi legături cu şeful poliţiei timişene am scris până s-a înroşit tastatura, mă dă în judecată şi îmi cere daune morale şi materiale mie, ziarului la care scriu precum şi unui ziar din Lugoj care nu a făcut altceva decât să preia articolul şi să îl redea la ei, citând sursa. Culmea tupeului: ţiganul este cercetat în Italia şi în România pentru o fraudă de 5 milioane de euro. Motiv de şantaj şi de a fi muls de sume consistente de către …nişte poliţişti şefi şi un prim-procuror care ascunde probe despre infracţiunile beizadelei de fiică-sa. Scuze, domnu ţigan Viscol, dar e timpul să spunem lucrurilor pe nume. Şi acum cireaşa de pe tort: sursele din speţa lugojeană mă avertizează să nu mai scriu nimic, pentru că, după fiecare articol făcut de mine, ţiganul incriminat era vizitat de nişte poliţişti care îl mai mulgeau de nişte bani, ameninţându-l că îi mai fac un dosar pe baza celor scrise de mine. Citaţia la proces nu am primit-o acasă la Timişoara, ci la redacţia din Bucureşti, cu toate că pe ea este menţionată adresa mea de domiciliu din Timişoara. Să vă spun şi cine l-a învăţat pe ţigan cum să o facă: un domn Săndel, temporar mai mare prin poliţia bănăţeană, care m-a mai căutat la buletin de câteva ori. Şi atunci să nu scriu despre suma de 100 de mii de euro luată cadou, “în numele legii”,  tot de la ţiganul care acuma vrea să îşi recupereze banii daţi şpagă la miliţieni de la mine şi de la ziar. Te iert, ţigane Viscol, pentru că ştiu că intelectul tău necopt nu te ducea aşa departe. Felicitări, domnu Săndel, l-aţi învăţat bine pe ţigan ce trebuie să facă, dar foarte scumpe mediaţiile astea pe care le daţi. Ne vedem cu căţel, purcel, arme şi muniţie la Tribunal, fiecare cu ce are şi ce îl doare.

3. Micile oraşe sunt fascinante pentru efervescenţa vieţii. Oamenii sunt puţini şi se cunosc bine între ei, ca o mare familie. Ani de zile fac şmenuri şi fură împreună, după care se ceartă, se despart şi se războiesc prin tribunale. Aşa am ajuns să scriu despre Lugoj şi apoi despre escrocheriile agro-financiare de la Lipova. Toate taberele, căci nu sunt doar două, au sărit de cur în sus şi s-au isterizat. E fectul: au început să se toarne unii pe alţii, mai ceva ca la securitate. Singurul care până acum nu a scos o vorbă şi nu m-a contactat este fostul primar de acolo, un tip fabulos. Singurul om din Lipova cu certificat de revoluţionar, primit, tocmai pentru că a dat ordinul de intrare a trupelor din unitatea militară din Lipova în Arad, în decembrie 1989. Şi, evident, acolo au fost  împuşcaţi  oameni, vinovaţi că erau în cătarea trupeţilor din Lipova. Episodul e menţionat în arhivele serviciilor care l-au anchetat pentru acest lucru. Există şi un număr de dosar. Cuibul de viespi de la Lipova şi abordările lor sunt însă de departe mai tari decât orice telenovelă braziliană. Din nou, dezgustat şi amuzat la sânge.

Astea sunt doar trei acadele care îmi stau pe suflet. Detaliile sunt atât de grosiere încât trebuie să iau o lămâie în gură înainte să le fac publice. Sau să o iau la muie, cum mi-a transmis, cineva (merci,  monşer!) tot săptămâna aceasta. Doamnelor şi domnilor, pe toţi hoţii nevinovaţi, pe toţi infractorii inocenţi, tuturor celor despre care mi-am permis şi îmi voi permite să scriu adevărul, vă doresc să ne vedem când vreţi domniile voastre şi la ce tribunal doriţi. Sau la un “interval”, ca interlopii, căci unora ştiu că vă place schema cu parul. Vă aştept cu drag. Şi vă mai rog ceva: continuaţi presiunile, îngeraşi nevinovaţi, creşteţi presiunea să explodeze cazanul. De abia aştept să ne umplem toţi, şi eu şi domniile voastre, de rahatul ce clocoteşte sub presiune, în cazanele din Lipova, Lugoj sau Timişoara. Sau alte cazane de unde vreţi. Sunt convins că timpul lucrează şi că dacă nu voi mai scrie eu despre voi, oricând se va găsi un alt “ziarist corupt” care să îşi permită să vă tulbure liniştea în care vă îmbogăţiţi ca porcii pe spatele fraierilor.

Grup de oameni de bine, victime nevinovate ale ziaristului de mucava Mircea Opriş.

Până atunci însă am o veste proastă: îi admir pe ziariştii care, sătui de haznaua asta, s-au retras şi îşi văd liniştiţi de viaţă şi de familie, de micile afaceri dacă le au, însă momentan sunt atât de frustrat încât nu mă pot retrage şi nici nu mă pot opri din scris. Poate veţi reuşi să mă opriţi voi, cu ajutorul braţului drept dar nemilos al legii. Sau poate cu cel al şantajului, ori cu parul. Vă iubesc pentru că mă ameninţaţi cu şefii mei, cu miniştrii, cu magistraţi, cu interlopi. Dar nu uitaţi că toţi suntem trecători, ca zâmbucul prin vârtejul din budă, după ce tragi apa. Vă doresc mult succes, în special la înscenări (dedicaţie directă pentru domnu’ avocat Andrei şi pentru domnu’ comisar Săndel…fără număr!)  Dar până atunci, promit să vă ţin la curent cu toate potlogăriile pe care le faceţi, că de aia trăim în Balkani, trăi-v-ar familiile! Să cânte muzica!

Chestiunea salariilor în presă (I)

În Timişoara, printre noi, ziariştii de provincie, s-au iscat nişte discuţii aprinse vizavi de topul delor mai bogaţi ziarişti, iniţiat de Gigi Ilaş şi un sondaj despre ce salarii au ziariştii din Timişoara, iniţiat de Alina Sabou.

Dincolo de salariile “de Timişoara”, vă prezint un “tablou de vânătoare” al salariilor de la 3 trusturi din Bucureşti. Cifrele nu îmi aprţin, adicătelea nu le-am scos din burtă. Sursa informaţiilor a ţinut să menţioneze că marja de “eroare” privind aceste cifre este de 1 până la cel mult 3 milioane de lei vechi.

Salariile de la Adevărul Holding

Razvan Cornateanu – director general – 27.000 de euro, plus bonus anual

Adrian Halpert – director editorial grup – 400 milioane de lei, plus Toyota Land Cruiser de serviciu

 Razvan Ionescu – director dezvoltare – 250 de milioane de lei

Hadrian Mateescu – director executiv – 300 de milioane de lei

Laurentiu Ciocazanu – 300 de milioane de lei

Grigore Cartianu – redactor sef Adevarul – 250 de milioane de lei,

Cristi Stancu – redactor sef Click – 250 de milioane, plus VW Touareg,

Dinu Patriciu – colaborator – 400 de euro

Redactorii sefi adjuncti castiga in medie 100 de milioane de lei, sefii de sectie intre 50 si 60 de milioane, seniorii editori se invart in jurul acelorasi sume, iar redactorii incaseaza intre 22 si 35 de milioane. Colaboratorii sunt platiti cu 100 de euro bucata. Evident cei cu un renume, nu ziaristii.

Precizare: majoritatea salariilor sunt pe carte de munca, mai mici, si mai mari pe drepturi de autor, iar unii isi iau bonusurile pe contracte de management.

””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””

Salariile de la România liberă

Dan Cristian Turturica – redactor sef - 8.500 de euro

Eliade Balan – redactor sef adjunct – 4.000 de euro

Laurentiu Manolache – redactor sef adjunct – 4.000 de euro

Laura Lica – sef newsletter si consultanta – 3.500 de euro

Ceilalti redactori sefi adjuncti (care au fost sau inca sunt pe pozitie) au pe drepturi de autor si/sau carte de munca sume negociate intre 60 si 90 de milioane de lei vechi.

Media salariilor sefilor de sectie este de 50 de milioane de lei, iar redactorii castiga intre 17 si 35 de milioane de lei, dar media este 25 de milioane. Cei mai bine platiti sunt reporterii speciali, cu seful in frunte care are cea mai mare leafa dintre omologii de la gazeta, dupa care cei de la investigatii. Colaboratorii apropiati conducerii editoriale si administrative incaseaza la fel ca restul populatiei, iar cei care se afla la inceput de drum se bucura de firimituri de genul 5-8 milioane de lei. Pe langa salarii, sefii au diverse avantaje: vouchere pentru taxi, masini de serviciu de lux, plus bonus la final de an etc. Departamentul administrativ sta cel mai prost la capitolul salarii, evident ma refer la cei care nu sunt sefi. Spre exemplu, metoda folosita la publicitate este simpla: contract pe trei luni, salariu minim si un procent din contracte. Pe vreme de criza insa salariile minime sunt de baza.

””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””

Salarii la Ringier

Manageri
Directorul general Marius Hagger are o leafa lunara de 27.000 de euro, iar Claudiu Serban – director general adjunct – castiga 12.000 de euro. La aceste sume se adauga bonusuri.

Salarii Libertatea

Ana Niţă – redactor şef Libertatea, 200 milioane de lei, bonus maxim 25.000 euro anual daca isi atinge target-ul;

Dorin Chioţea- editor, 150 de milioane si masina de serviciu (de pe 1 iunie la Adevarul Holding, unde beneficiaza de aceeasi leafa);

Irinel Antoniu – redactor şef adjunct, 130 milioane;

Mihai Toma – şef Secţie Sport, 40 mil. inainte de oferta Adevarul Holding, iar acum 70 si bonus anual de 60 mil, suma incasata la finalul lui mai;

Andrei Bălan – reporter, 38 de milioane inainte de oferta Adevarul, acum 75 mil acum;

Andrei Comşa – reporter, 33 inainte de oferta Adevarul, acum are 70 mil acum;

Adrian Toca – şef departament web – avea 35 milioane pana in ianuarie, apoi i s-a marit la 48 plus bonus 150 mil ca sa nu plece la Cancan, apoi, ca sa nu plece la Adevarul Holding, i s-au dat 80 mil in mana, plus bonus circa 300 milioane, de incasat anul viitor daca site-ul e pe locul I in SATI;

Vincenţiu Mihaiu – adjunct şefului departamentului web, 60 mil, dar avea 30 pana in ianuarie, plus 150 de milioane.

Restul de 10 oameni de la web au peste 30 mil leafa minima. Cel mai bine e platita Oana Tonca, care are si blog pe site, cu 36 mil net. Anul trecut in vara avea 23 de milioane, lucra la sectia Externe, unde sefa ei, Alina Vlad, avea 28 mil, suma pe care o incaseaza si acum. Printrei cei 10 sunt vreo patru angajati care pana anul trecut n-au mai lucrat in presa, iar atunci au venit pe salarii carea oscilau intre 15 si 20 de milioane. La Libertatea sunt insa reporteri cu vechime de peste 10 ani- Sorin Golea (Social), Radu Nistor (Politic) etc care castiga 30 milioane cu toate ca produc la greu. Media castigului unui reporter la Libertatea este de 25-28 mil. Sefii de sectie iau maxim 36-40 milioane de lei.

Salarii Evenimentul zilei

Vlad Macovei – redactor sef, 200 de milioane, bonus necunoscut;

Ioana Lupea – redactor sef adjunct, 130 de milioane;

Matei Udrea – sef Sectie Sport, 60 milioane, plus cate 1,5 milioane pentru fiecare emisiune la Sport.ro si ceva peste pentru rubrica sport de la TV Mania;

Liviu Iolu – senior editor, 50 de milioane;

Andrei Crăciun – 40 milioane.

Media salariilor pentru seniorii editori este intre 60 si 70 milioane, iar editorialistii colaboratori incaseaza 100 eur net pe articol. Sefii de sectie castiga intre 40 si 60 de milioane de lei, in functie de negocieri, iar media lefurilor pentru reporteri este de 25 de milioane.

”””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””’
BONUS

Ca bonus, un document savuros. Este vorba despre un cod de reguli interne de redactare a materialelor, la Adevărul Holding. Conceput, evident, de Grigore Cartianu. Are 19 pagini. Cine doreşte, îl poate primi pe email.

Grija pentru alţii provoacă insomnii. Sunaţi-mă şi vă prezic viitorul. Gratis!

Atenţie, ziarişti! Prin Cenei nu se trece!

Râdeam acum câteva zile când Alina Sabou se plângea, pe blog, că tot felul de mateloţi, de la politicieni de provincie la miliţieni reciclaţi şi-au făcut obiceiul să îi sune pe ziariştii care doar le pronunţă numele, dar să mai şi scrie ceva despre ei.

“În ultima vreme am auzit că diferiţi politicieni au început să sune pe la jurnalişti să le reproşeze anumite lucruri pe care le-au scris prin ziare sau ediţiile online. Avem acum în Timişoara o amărâtă de presă de subzistenţă (ăsta e trendul, s-au dus vremile cu anchete şi dezvăluiri, asta e). Să mai aud că nici stilul săltăreţ în care se mai scriu textele pentru a aduce trafic nu le convine ăstora, e mai mult decât nesimţire din partea lor”, plângea Alina pe blogul ei.

Nimic nou sub soare, oameni buni. Practica cu telefonul e veche. Am mai scris despre ea şi despre cum se fac şi se făceau presiuni porcine când lucram pe plantaţia media a lui Gerogică Cornu. Dar treaba cu sunatul, direct la ziarist sau, mai cu saft, la şeful ziaristului, se practică de când lumea. Am avut chiar şi colegi de presă (nu le dau numele acum pentru a nu da din nou satisfacţie celor de la Vip in Banat că am început noi “meciuri” cu unii colegi de breaslă) care mi-au sunat şefii pentru a se plânge de comportamentul meu, de ce am zis sau de ce am scris. Aşa a făcut un mare ziarist din Timişoara, acum vreo trei ani, când primind o anonimă la redacţie, fără dovezi atribuită mie, l-a sunat pe şeful meu de atunci. Deşi nu aveam motive, am greşit mergând tot eu în redacţia unde lucra colegul “lovit” de misivă chipurile să îmi cer scuze sau să lămurim problema. Băiatul ăla, ziaristu’ afectat, s-a apucat să trimită faxuri cu tot felul de dovezi “informatice” cum că eu aş fi autorul scrisorii anonime în care era criticat. Nici măcar nu a avut coaie să mă sune, dar l-a sunat pe şeful meu. Şi, recunosc, ca un prost, m-am dus să discut cu el. La vale şi pe conductă! Never again! Astfel de greşeli nu mai fac niciodată! Nu îmi amintesc de câte ori am primit reclamaţii telefonice sau pe mail, direct sau la şefii mei. Probabil cam toţi jurnaliştii au trecut prin experienţa asta măcar o dată. Vechea practică a presiunii asupra ziariştilor e la fel de veche ca şi meseria. Ce mă calcă pe nervi e faptul că astfel de rahaturi de doi bani nu se mai termină. Şi pentru că nu vreau să vă plictisesc cu o disertaţie generalistă, precum colega Alina care a fost mai fină, vă dau şi exemplul concret.

Subsemnatul Mircea Opriş, mă dădeam cu maşina în interes de serviciu combinat cu o plimbare de luni dimineaţă pe drumurile proaste din satele prăfuite ale judeţului Timiş. Am fost prin  mai multe sate, la primării, la case de copii şi prin curţi ale oamenilor. Toate bune şi frumoase! Un obiectiv turistic pe care nu l-am putut rata a fost casa soacrei comisarului-şef Săndel Palade, din satul Cenei. Nu e nici un secret. Am fost pe stradă, adică domeniul public, am admirat casa, florile, copăceii, am stat de vorbă cu oamenii din Cenei, aşa ca orice tânăr care tatonează electoratul rural, când se pregăteşte să intre în politică. Hi, hi!

La 15 minute după ce am plecat din Cenei, am “debarcat” la Checea. Sună telefonul. Insistent. De 2 ori.Număr necunoscut. Sună şi celălalt telefon. Tot insistent. Acelaşi număr.  Nu răspund dacă nu cunosc numărul. Sun înapoi. Şi ce îmi aud urechile…? Ceea ce puteţi auzi şi Dvs în înregistrarea de mai jos.

Aceasta a fost prima oară, în cei 15 ani de presă, când domnul Săndel Palade m-a sunat. De ce şi pentru ce, sincer nu îmi dau seama. Doar domnia sa ştie şi poate, într-o duminică după-amiaza, aşa cum îi place lui să ţină conferinţe de presă prin localităţi din judeţ, îmi va spune şi mie de ce m-a sunat. Îi mulţumesc oricum că are grijă de mine. I-am mai mulţumit şi atunc când le-a cerut subordonaţilor de la Evidenţa Populaţiei să le aducă datele mele personale, după ce mi-am permis să îl critic în ziarul la care lucrez. Şi el ar trebui să îi mulţumească ziaristului-sifon care i-a dat, prompt ca un căţeluş,  informaţia de aur că maşina aia roşie, cu două uşi  şi număr de Bucureşti este a mea. Asta ca să îi mai ajute puţin pe acei poliţişti pe care domnul comisar-şef îi pune să se intereseze despre nume, adrese, proprietăţi şi alte informaţii despre unii ziarişti. Ca să nu încep să îmi amintesc detalii despre o “şedinţă” de taină din primăvara lui 2008, din biroul unui restaurant select, unde domnul Palade, alături de alţi nemuritori Highlanderi, milionari de carton şi prieteni de-ai lor, au pus la cale mazilirea prietenului meu Tiberiu. Care Tiberiu? Ştiu ei, “măcelarii”. Şi nu mă refer la Tiberiu Ceia. Mare ruşine, mai ales că în viaţă lucrurile pot lua întorsături din cele mai interesante. Hi, hi, din nou!

Recapitulăm. Atenţie, ziarişti! Prin Cenei nu se trece!

Grija pentru alţii provoacă insomnii. Sunaţi-mă şi vă prezic viitorul. Gratis!